vineri, 16 iunie 2017

Jurnal la timpul real

Vineri, 16 iunie 2017
Aseară, înainte de a avea o discuţie foarte plăcută cu prietena mea Ana, am ascultat la Clubul Țăranului de la Muzeul Naţional al Țăranului Român conferinţa lui Şerban Anghelescu despre ”Evanghelia după Satan: Maestrul şi Margareta”. De fapt, mai mult despre capul lui Berlioz, despre soare, despre lună.
N-aş fi fi fost acolo dacă bunul nostru prieten Valeriu Pantilimon nu mi-ar fi adus la cunoştinţă evenimentul atât de aşteptat de cunoscători.
De fapt de dragul acestora din urmă m-am dus acolo, Florin fiind, împreună cu Valeriu şi Mugur şi desigur alţii, unul dintre cei mai şarmanţi „recitatori” ai replicilor cu tâlc din roman. Nu-mi vine nici una în minte acum şi nu am nici cartea la îndemână. De fapt, eu am citit cu mare greutate cartea prin anii ’80 (mai mult din snobism). Dar vorbirea domnului Anghelescu – cel mai iubit, poate, dintre profesorii lui Florin – m-a pus pe gânduri şi cred că am s-o recitesc. Când va fi timp. Când mă voi considera în stare să înţeleg de ce Woland este lăsat să îşi vadă de treabă, făcându-şi de cap prin lumea întreagă.
Azi după amiază ieşii din casă cu gândul să mă programez la cardiologie la policlinica din faţa blocului. Când ajunsei la uşa cabinetului, realizai că nu am la mine trimiterea de la medicul de familie.
Atunci mă dusei la Mega Image cu gândul să cumpăr o pensetă şi o pilă de unghii, dar luai de fapt o forfecuţă, un aparat Raid cu pastile laminate împotriva ţânţarilor şi o cutie de rezerve.
Cu gândul de a ajunge la un ’41 ca să mă ducă o staţie la cel mai apropiat centru de încărcare a abonamentelor RATB, trecui şi prin Piaţa Moghioroş ca să iau roşii, castraveţi şi ardei. De fapt luai caise, pe urmă piersicile mi se părură divine, iar cireşele de-a dreptul rupte din rai, aşa că-mi încărcai sacoşa cu fructe călătoare prin vară.
De la Plafar aş fi vrut să iau un Sveltaflor (că tot degeaba), dar văzui un fond de ten în cutiuţă şi viteaz cum n-a mai stat, aşa că mă gândii să-l încerc. Aş mai fi vrut să iau o pâine feliată de alături, dar luai de fapt două lipii negre cu seminţe, apoi sării in tramvai.
Cobor bine mersi la prima staţie – peste drum este Centrul de carduri şi abonamente – dar traversând realizez că în staţia lui 25, 8, 35, şi chiar 47 (uneori) bate un soare cumplit şi cum la semafor aştepta un 138, o iau la fugă pâna în staţie ca să-l prind după ce o zbugheşte peste trecerea de pietoni.
Deja în autobuz, realizez că nu mi-am încărcat abonamentul (începând de mâine, of course). Sunt deja foarte enervată pe mine, când îmi dau seama că dacă tot sunt în autobuz, ar fi bine să merg până la centrul de la AFI, ca să nu mă întorc acasă cu sentimentul ratării. La întoarcere traversez să aştept tot un 138 sau un 137 (era atâta soare în staţia de tramvai!). Dar autobuzele astea parca ar fi existat numai în mintea mea. Ideea e că pierdusem foarte mult timp. Dar nu-mi pare rău, căci aşteptind autobuzul… dar despre asta poate scriu diseară un poem, legat şi cu ce-am făcut azi-dimineaţă când mi se părea foarte, foarte frumos.


Actualizare. Sâmbătă, 17 iunie 2017

Mă-ntorc de la tomberoanele unde se aruncă obiecte mari şi zăresc în uşă, pe dinafară, intactă, cheia uitată aşa de-aseară. Ceea ce s-a demonstrat. De fapt aceasta era şi cheia poemului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu