miercuri, 25 iunie 2014

Ideea de cămilă şi antiumanismul secolului trecut

«Un Français, un Anglais, un Allemand furent chargés d’une étude sur le chameau.
Le Français alla au jardin des Plantes, y passa une demi-heure, interrogea le gardien, jeta du pain au chameau, le taquina avec le bout de son parapluie, et, rentré chez lui, écrivit, pour son journal, un feuilleton plein d’aperçus piquants et spirituels.
L’Anglais, emportant son panier à  thé et un confortable materiel de campement, alla planter sa tente dans les pays d’Orient, et en rapporta, après un séjour de deux ou trois ans, un gros volume bourré de faits sans ordre ni conclusion, mais d’une réelle valeur documentaire.
Quant à l’Allemand, plein de mépris pour la frivolité du Français et l’absence d’idées générales de l’Anglais, il s’enferma dans sa chambre pour y rédiger un ouvrage en plusieurs volumes, intitulé: Idée du chameau tiré de la conception du moi».


Le Pèlerin, 1-er septembre 1929, cf. Luc Ferry, Alain Renaut – La pensée 68. Essai sur l’anti-humanisme contemporain, Éditions Gallimard, 1988.

vineri, 20 iunie 2014

Dacă tot nu putem crește albine la bloc,

                                                             creștem și noi o pisicuță.





Ne-au fotografiat Andra (1 și 4: Maria, L, Mieunica, Vasi, Rareș, Ana; Mieunica) și Delia (2 și 3: Maria, L, Ana, Mieunica; subsemnata și Mieunica).
Despre istoria acestui nume, într-o postare din viitor.

miercuri, 18 iunie 2014

„Hipertelie“

În legătura dintre „fatalitatea obiectului“ (angajat într-un circuit simbolic al seducţiei) şi „fatalitatea teoriei“ (angajată în mecanismele „hiperrealului“) secţionată şi reînnodată în Strategiile fatale, Jean Baudrillard denunţa „un principiu al Răului, nu ca instanţă mistică şi transcendentă, ci ca tăinuire a ordinii simbolice“ (p. 204).
Lumea care se îndreaptă fatal către „un principiu al răului“, într-un amestec de extaz şi inerţie, urmând „strategiile“ ironice ale abandonului în seama manipulării exercitate de obiecte este populatã, la Baudrillard, de figurile antropologice caricaturale, dar malefic consistente ale „transpoliticului“: „obezul“, „ostaticul“, „obscenul“. După trăirea hedonist raţionalizatã a „mitului egalitarist“, societatea occidentalã a intrat în „era transpoliticului“.
Transpoliticul se caracterizează printr-o transparenţã împinsă până la obscenitate, din moment ce referentul informaţiei este o lume dezevenimenţializată (sau poate tocmai pentru faptul că marile evenimente, atunci când au loc, sunt relatate în acelaşi rând cu faptele cotidiene); din moment ce spaţiul reţelelor promiscue este cunoscut de toată lumea, din moment ce singurul decor pe scena politicului (într-un univers dezistoricizat) este obscen. Este o lume agonică, dincolo de orice sistem de valori şi de orice sens, ale cărei figuri indistincte se regăsesc într-un tip anthropologic pe măsură: obezul. „Această obezitate ciudatã nu mai este cea a grăsimii de protecţie şi nici cea nevrotică, a depresiei. Nu este nici obezitatea compensatorie a subdezvoltatului, nici cea alimentarã a supranutritului. În mod paradoxal, ea este un mod de dispariţie a corpului (...). Forma secretă a oglinzii, prin care corpul se vegheazã pe sine însuşi şi imaginea sa, este abolită, lăsând loc redundanţei neînfricate a unui organism viu. Nu mai există limită, nu mai există transcendenţă; e ca şi cum corpul nu s-ar mai opune lumii exterioare, ci ar căuta să digere spaţiul în propria sa aparenţă“ (p. 33). Obezitatea este strâns legată de obscenitate (în acest sens categorial dat de Baudrillard), aceasta din urmă marcând „ştergerea oricărei scene, a întregii puteri de iluzie, ştergerea distanţei, a acelei distanţe care menţine ceremonialul sau regula jocului — un triumf al promiscuităţii în toate domeniile“ (p. 59). Totodată avem de-a face cu un apogeu al simulacrului, cu o „reprezentare exorbitantă a adevărului“, multe lucruri fiind obscene „deoarece au prea mult sens, deoarece ocupă prea mult spaţiu“ (p. 64).
„Obezul“ şi „obscenul“ sunt „ostatici“ ai strategiilor fatale ale obiectelor, ostatici ai strategiilor fatale ale terorismului, dar şi ostateci metafizici ai „stărilor obiective ale sistemului“, evoluând în trei etape: libertate, securitate, teroare.
Dar teroarea înseamnă nu numai acel act executat de un grup terorist asupra unui grup paşnic pentru a obţine ceva sau pentru a ameninţa, ea este în acelaşi timp o teamă permanentă, metafizicã: frica de bomba nucleară sau de bomba biologică se leagă de acel necunoscut care le va declanşa.
Toate fenomenele acestea de excrescenţă, de trecere a sensului în pornografie, a realului în hiperreal, a proliferării formelor şi obiectelor ce constituie realul pot fi numite, după autor, cu un termen împrumutat din biologie: „hipertelie“. Aceasta, concentrând tendinţele hiperfuncţionalităţii şi ale hiperfinalităţii nu mai este doar un accident în evoluţia unor specii animale, ci o „provocare“ de finalităţi: „Într-un sistem în care toate lucrurile sunt din ce în ce mai mult lăsate în voia hazardului, finalitatea alunecă spre delir, dezvoltându-se în nişte elemente care ştiu mult prea bine să-şi depăşească scopul până într-acolo încât invadează întregul sistem. Aceasta merge de la celula canceroasă (o hipervitalitate într-o singură direcţie), până la specializarea obiectelor şi a oamenilor, până la operaţionalizarea celui mai mic detaliu, până la hipersemnificarea celui mai mărunt semn“. Ea este corespunzătoare „tuturor sistemelor obeze şi canceroase“: cele ale comunicaţiei, ale informaţiei, ale producerii, ale distrugerii — toate acestea depăşind de mult limitele funcţiei lor, ale valorii de întrebuinţare, pentru a intra într-o escaladare fantomatică a finalităţilor“ (p. 16).

Opusă acesteia este „isteria cauzalităţii“, constând în „căutarea obsesivă a originii, a responsabilităţi, a referinţei“, în pasiunea pentru genetică şi “palingeneza psihanalitică“, în hipertrofierea cercetării istorice care constã în „delirul de a explica totul, de a imputa totul, de a da referinţa“ (p.16).

Referinţă :)

Jean Baudrillard, Strategiile fatale, Traducere de Felicia Sicoie, Iaşi, Polirom, 1996.

marți, 17 iunie 2014

"vei întîlni cu siguranță tot felul de inși mărginiți și cruzi"

"De fapt, în ziua care tocmai începe e posibil să ți se întâmple orice, ca de exemplu să răstorni cana de cafea pe care ai așezat-o în grabă pe colțul mesei, sau apa din sticlă să se termine cînd te chinuie cel mai tare setea, ori distanța dintre scaune să se micșoreze puțin cîte puțin, pe măsură ce te miști (vei întîlni tot felul de inși mărginiți și cruzi, dar lucrul acesta să nu te sperie). Asta nu înseamnă însă că lucrurile nu vor merge bine, fiindcă pasul tău grăbit încă mai poate străbate distanțe destul de mari, în ciuda telefoanelor care sună cu precizie, la fiecare două minute".

Sorin Catarig, din ciclul "Zestrea mortului", din volumul Frigul ca remediu pentru bărbații singuri, Casa de Editură Max Blecher 2011, p.31.

joi, 12 iunie 2014

O poză frumoasă de-aseară, de la ziua Ilenuţei


Obscenităţi

să fiu pozitivă
să nu-mi beau cafeaua după recoltare
lângă scrumiera înecată
cu spirt şi sânge din vene necunoscute
mai bine mă topesc
în dragostea celor trei portocale
pe sub teii sfinţi de pe strada Washington
să mă bucur de Herăstrău
printre pitpalaci şi potârnichi
să nu ating pământul pe Aviatorilor
până la capăt de linie

miercuri, 11 iunie 2014

sâmbătă, 7 iunie 2014

Reînviere

"Sufletele noastre le păzeşte şi trupurile noastre le dă firii celei zidite de Dumnezeu".

...Şi iertăciune, dacă nu am reţinut precis din slujba de pomenire de azi, şi nu găsesc pe net cu nici-un cuvânt cheie aceste versuri minunat de exacte care m-au marcat, i.e.. mi s-au întipărit cu fierul roşu în suflet, "din dragoste"..

duminică, 1 iunie 2014

Cărţile copilăriei la care am plâns

„În jurul lui s-au adunat puii de oameni: ţîncii eschimoşilor. Ca şi dînşii, erau îmbrăcaţi în piei şi în blănuri. Ca şi dînşii, cu obrajii înfăşuraţi în cuşme de vulpe albă şi de iepure alb.
Unul i-a întins un os. Puiul de urs a întors capul. Puii de om au izbucnit în râs.
Apoi un copil s-a îndurat să îi dezlege curelele. S-a tîrît gemînd să se culce pe blana întinsă într-un colţ. Căuta izvorul de lapte cald. Căuta botul care îl alinta. Dar botul era acum rece; rece era blana, secătuit era izvorul de lapte.
Puiul de urs nu pricepea această minune rea. Şi nici nu era de priceput.
Numai mirosul mai stăruia acelaşi; mirosul cunoscut al făpturii uriaşe, puternice şi bune, lîngă care aflase întotdeauna ocrotire, adăpost şi alintare.
Acum era numai o blană jupuită de urs alb, şi alt nimic.
Una din cele mai frumoase blăni, din cîte au fost vreodată într-o colibă de eschimos.
Puiul se ghemui scîncind.
Aştepta să simtă deodată blana făcînd trup, laba dezmierdîndu-l lin, limba spălîndu-i ochii înfricoşaţi şi trişti, izvorul de lapte începînd iarăşi să curgă.
Aşa a aţipit”.
FRAM URSUL POLAR de Cezar Petrescu, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1981, p. 48.
Este prima carte a copilăriei la care am plâns. Mi-a adus-o mama de la biblioteca Liceului Pedagogic din Craiova. În 1981 mi-am cumpărat un exemplar de la Casa Cărţii.
Au urmat (ca lacrimi şi cărţi) – Singur pe lume, Coliba unchiului Tom, David Copperfield. Apoi mulţi ani la rând nici-o carte nu m-a mai făcut să plâng (poate Război şi pace?) până în 2006, la Jurnalul portughez (Mircea Eliade).
Din punctul de vedere al cărţilor la care am plâns, copiii mei se bucură de o stare cu totul şi cu totul detaşată.
Maria încă citeşte mult, dar critic. De exemplu, în Cronică de familie găsea iandvertenţe istorice (ei, aşa, ca să ignore diferenţa dintre ficţiunea literară şi ficţiunea istorică) sau cu mult înainte de asta m-a întrebat oarecum plictisită: „Mami, toate romanele lui Ionel Teodoreanu încep într-o gară?”. Cu Vasi şi Ana este mai simplu, ei fiind primii copii de la care am auzit după două-trei pagini că nu le place La Medeleni (nici Mariei, dar ea este disciplinată) şi nici nu au mers mai departe. Dar nici Cei trei muşchetari, nici Regina Margot etc.  ce să ne mai gândim la Fraţii Jderi sau Moromeţii? Poate un pic Robin Hood , poate un pic Huliganii (Vasi), poate un pic Cireşarii sau Leagănul pisicii (Ana).

În concluzie, cărţile copilăriei la care am plâns pot deveni în timp cărţile la care se râde şi nu văd nimic grav în asta.