joi, 22 august 2013

Paradoxul gospodinei cu scaun la cap

Din perspectiva filozofiei chiriaşului, orice activitate casnică este una intelectuală, creatoare: să speli aragazul, gresia şi faianţa cu detergenţi înmiresmaţi, să ştergi de praf, cu uleiuri aromate mobila şi parchetul, să aranjezi lucrurile la locul lor, înseamnă chiar să reconstitui şi să descoperi prin gesturile şi mişcările proprii sursa unei vieţi curate, ordonate, echilibrate. Să găteşti şi apoi să speli vase şi rufe, să le calci pe acestea din urmă şi să le aşezi în sertare şi pe umeraşe, înseamnă să dai viaţă din viaţa ta [1].
Tot astfel (deşi la o altă scară a responsabilităţii) gândeam şi într-o dimineaţă de octombrie din ’93, când am umplut cam un sfert de caiet cu notele fascinaţiei de a descoperi corespondenţele vizibile dintre corpul meu şi casa mea. Îmi achiziţionasem de curând o mică locuinţă pe Apusului şi spălam de zor geamurile, uşile, podeaua după raidul unei zugrăveli mai mult simbolice, şi-n tot acest timp identificându-mă cu spaţiul îngrijit stăteam mai mult sub duş  atât cât poate dura un trup îngrijit cu lacrimi. Simţeam că asta este o primenire, o reînnoire totală, un nou început şi tainice fluxuri între pereţii acelei căsuţe pe care îi încărcam de lucruri utile şi sufletul meu care dădea viaţă corpului, între relicvele aşezate cu grijă printre acestea şi determinaţia cea mai înaltă a spiritului în care viaţa mi se dizolva, între lumina îmblânzită de-afară şi toamna revărsându-şi paloarea în sângele femeiii de 31 de ani.
Dar altceva voiam să spun. De-atunci au urmat ierni şi primăveri şi veri şi iarăşi toamna (“iar mâncăm, iar ne culcăm, iar ne trezim, iar facem mizerie, iar facem curat”), iar eu am rătăcit caietul acela. În el trebuie însă că a rămas ceva important din aceea care eram pe-atunci, dacă şi acum tresar la amintirea lucrului care devine real în măsura în care este scris. Da, toate adevărurile prindeau viaţă din mâna mea dreaptă care scria, în timp ce stânga îmi sprijinea aproape toată grutatea corpului pe o canapea la capul căreia aveam un scăunel mascat de un şervet apretat, cu broderia foarte puţin spartă (şi intenţionat), de unde îmi luam şi îmi duceam la buze (tot cu dreapta, cu lentă ritmicitate) ceşcuţa mea bombată de cafea. Puţinele griji erau uitate în clipele acelea îndelungi ale şederii pe canapeaua cu scaun la cap de unde îmi luam şi cartea, şi caietul şi revista şi cuburile de ciocolată de care eram dependentă, un măr, o portocală, un ceai şi iarăşi o cafea, de unde nu peste mult timp a trebui să rearanjez mobila. Din acea zi s-a dus şi tihna mea, trimiţându-mi în schimb o fericire despre care mi-ar trebui zeci de caiete să povestesc, fiindcă ele au adevăr şi realitate, chiar dacă n-am apucat să scriu mai nimic esenţial despre asta.
Dar altceva voiam, poate, să spun. Astăzi făcând ordine prin lucrurile răsturanate după un iureş cu aspiratorul, nu mai găseam locul unui taburet. Şi-atunci l-am aşezat provizoriu la capul patului din dormitor. Şi-odată cu asta mi-au venit în minte toate scăunelele pe post de măsuţă pe care le trăgem cât mai aproape de pat încă din adolescenţă, ca să-mi savurez cafeaua când mă trezeam din somn dimineaţa, la prânz şi seara. Pe Doctor Lister am avut, de exemplu, un scăunel sculptat şi lăcuit, aşezat lângă pat chiar de gazdă, semn că nu eram singura “orientalistă” din casă.
Deci acum, din nou cu scaun la cap, pot să gândesc mai limpede la arta de a fi gospodină, la împlinirea pe care o aduc în viaţa chiriaşului călător activităţile casnice. Paradoxul gospodinei constă în paradisul ei. Ea “vede de casă” cu grija care cultivată sistematic devine lipsă de grijă.





[1] Totuşi, oricât m-aş strădui prin faptele care decurg de aici să demonstrez justeţea acestei afirmaţii şi atitudini, mama (care încă mai visează să scriu un roman, eventual unul de dragoste cu ea) va rămâne neconsolată în încercările ei de a-mi crea toate condiţiile necesare creaţiei articiale, după cum reiese şi dintr-un răspuns prompt la o-ntrebare tâmpă, legată de personalitatea mea din ce în ce mai accentuată de gospodină: “ Hai mă Cătă, ce te minunezi aşa de mâncărurile mele bune? Nu mai ţii minte că eu în liceu făceam şi pâine?  Ba da, ba da…Că acasă nimeni nu te lăsa să intri în bucătărie şi atunci prindeai şi tu un moment prilenic în liceu ca să faci pâine”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu