marți, 27 august 2013

Gara de Nord pentru noi doi în vara lui 2008


Şi ca o dovadă în plus că Florin este cu noi, în timp ce ataşam fotografia luată de Maria şi scăpată ca prin minune într-un telefon pe care l-am găsit la doi ani după ce îl crezusem pierdut, a apărut, fără să fi ştiut de ea, ca un semn din altă lume şi poza asta

exect ca o epifanie

luni, 26 august 2013

Din aporiile gospodinei aseptice

În termenii aprecierilor de gust, nici-o fiinţă de bun simţ nu se poate simţi fericită şi împlinită în ipostaza de gospodină devalorizată de modernitate, originar prin gospodină înţelegându-se o persoană care face, efectiv, ceva. Şi nu supraveghează şi stăpâneşte casa, nu-i ţine cheile şi rostul ei; şi nu se uită urât la cine şi când are ea chef. Plus sensul restrictiv tare pe care îl adopt pentru gospodina prin vocaţie, care nu vede şi nu ştie altceva decât treburile ei casnice, care şi-a făcut un ideal din realizarea ca gospodină  vs gospodina de nevoie-ocazie, i.e. în sensul slab, firav, până la limita nonsensului logic până când nu se găseşte o altă soluţie.Aceea care suportă toate corvezile  pe scurt, fata moşului, Albă ca Zăpada, Cenuşăreasa, vs fata babei, maştera, surorile vitrege. 
La sensul tare de mai sus al gospodinei perfecte, absolute, desăvârşite, se mai pot adăuga următoarele semnificaţii: arţăgoasă, morocănoasă şi “preocupată” tot timpul de treburi pentru care în mod normal nu trebuie să-ţi baţi capul, ci dimpotrivă, să le faci să meargă de la sine, firesc. Uneori de o veselie nelalocul ei şi cu entuziasme paranoide în faţa unei flori de plastic, să zicem, sau care şi-a pierdut de mult condiţia paradisiacă; fiinţă maladiv încruntată spre curăţenie, personă intolerantă până-măduva oaselor, într-o meschină şi într-o indecentă veneraţie a ordinii falocratice a lumii răsturnate de mintea ei, raportându-se la orice bărbat ca la un retardat care nu ştie singur nici măcar să-şi încălzească mâncarea, darmite să şi-o gătească, să-şi spele rufele, nici chiar să se îmbrace singur sau să-şi pregătească hainele. Este momentul ei de glorie atotştiutoare. Când îi cultivă bărbatului de peste treizeci de ani sentimente de inferioritate infantilă şi de neştiinţă domestică, paradoxal feministă fiindcă ştie ea cine sunt bărbaţii: nu mai sunt cavaleri, domni, gentlemani.
Tot la sensul tare, ea este necontenit supărată şi cu un reproş mut în priviri.
De unde-această răutate de-a-i asocia gospodinei răutatea, ca un gândac de bucătărie clonat? A scutura, a găti, a spăla, a curăţa… De ce nu bunătatea caldă, gratuită, maternă şi grandmaternă, de ce nu blândeţea şi devotamentul nesfârşit, zâmbetul îngăduitor şi tandreţea faţă de oameni şi obiecte? De ce glasul înţepat şi cusurugiu, văicăreala otrăvitoare, existenţialismul debarasat în opacitatea fundamentală faţă de cuminţenia lucrurilor primordiale?
Răutatea gospodinei este un fel de mal du siècle cauzat de nevoi satisfăcute creatoare de noi nevoi. Glasul ei sec este oribil şi sinucigaş. Şi asta nu fiindcă lumea bună desconsideră gospodina.  Căci uneori gospodina acceptă sentimentul datoriei şi condiţia ei, deşi nu se vor împăca niciodată. Şi-atunci cine desconsideră gospodina nu mai face parte din lumea bună.
Ce bine era pe vremea când toate ale gospodinei nu erau mărfuuri ce trebuie cumpărate, ci lucruri care se găsesc în casă!
Gospodina ca măsură a lucrurilor obişnuite nu poate să fie şi tânără în acelaşi timp.
Chiar dacă nu se chiverniseşte, gospodina perpetuează normalitatea. Ceea ce însă uneori devine exasperant. Îmi este foarte greu, de fapt, să găsesc raţiunea enervării faţă de gospodină. O acuz de fapt că se iubeşte prea mult, autovictimizându-se în acesată postură. Gospodina dispreţuieşte frugalitatea. Ea iubeşte lucrul solid. Ceea ce mă irită cel mai mult este că pentru ea nu au valoare decât lucrurile care intră în sistemul ei. Celelalte sau nu există, sau ridică din umăr la adresa lor sever-ignorantă.
Nici-un om de bun simţ nu poate accepta corvezile gospodinei. Pentru asta trebuie să fii soi rău, de slujnică. Asta este o faţă a medaliei cu discursul lumii bune a cărei înşelare am consemnat-o deja. Gospodinele nu sunt fiinţe superficiale. Ele au o profunzime amară şi dezolantă, cristalizată în dezagreabilul discurs al plictiselii. Când nu e plictisitor, discursul lor este o filosofie măruntă a renunţării care videază totul de sens. Şi-atunci îmi vine să plâng. Lumea ei înconjurătoare este alcătuită din planuri orizontale, verticale , oblice, curbe, când nu mai e carne la Matache, de exemplu, dar şi dintr-o dimensiune prin care pătrunde în universul fantastic al gospodinei din poemul lui Tadeusz Różewicz. Pe care de câteva zile îl caut cu toate abilităţile de gospodină. Şi-acum mă-ndepărtez de-aici şi tac până când îl voi regăsi pe plac.


                                                                                                                                                                                                                                                              


duminică, 25 august 2013

În camera mea antiaeriană

Mă  întristează doar firea mea veselă
Interpretarea viselor şi Constituţia României
Îşi fac singure dreptate prin biblioteci.


vineri, 23 august 2013

"Melodii moroşeneşti"

Asta mi-a dat căutarea pe YouTube cu key wordurile "În detaşamentul nostru nu e nici-un suflet trist".
Nu mai ştiu titlul cântecelului pionieresc, ştiu în schimb că nu îl cântam de 23 august (am prins totuşi vremuri în care şcoala nu îşi permitea să ne cheme din vacanţă pentru defilări obligatorii; uneori, se duceau câţiva voluntari). În schimb, începând cu '75 (anul primului montaj literar artistic cu temă politică), îl cântam la festivităţile de 1 mai ş.a.:

În detaşamentul nostru nu e nici-un suflet trist
Fiindcă inimile noastre ştiu un cântec optimist:
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Rio-Rio-Ra
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Ri-O-La!

Noi sîntem mereu în frunte şi la muncă şi la joc
Supărarea şi tristeţea nu le-am cunoscut deloc:
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Rio-Rio-Ra
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Ri-O-La!

Sîntem micii Prometei ce ne-am înălţat la zei
Şi am luat focul nestins pentru omul neînvins:
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Rio-Rio-Ra
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Ri-O-La!

Şi de-aici nu mai ţin minte şi e foarte bine-aşa
Ola-Rio-Rio-Rio
Ola-Ri-O-La!

joi, 22 august 2013

Paradoxul gospodinei cu scaun la cap

Din perspectiva filozofiei chiriaşului, orice activitate casnică este una intelectuală, creatoare: să speli aragazul, gresia şi faianţa cu detergenţi înmiresmaţi, să ştergi de praf, cu uleiuri aromate mobila şi parchetul, să aranjezi lucrurile la locul lor, înseamnă chiar să reconstitui şi să descoperi prin gesturile şi mişcările proprii sursa unei vieţi curate, ordonate, echilibrate. Să găteşti şi apoi să speli vase şi rufe, să le calci pe acestea din urmă şi să le aşezi în sertare şi pe umeraşe, înseamnă să dai viaţă din viaţa ta [1].
Tot astfel (deşi la o altă scară a responsabilităţii) gândeam şi într-o dimineaţă de octombrie din ’93, când am umplut cam un sfert de caiet cu notele fascinaţiei de a descoperi corespondenţele vizibile dintre corpul meu şi casa mea. Îmi achiziţionasem de curând o mică locuinţă pe Apusului şi spălam de zor geamurile, uşile, podeaua după raidul unei zugrăveli mai mult simbolice, şi-n tot acest timp identificându-mă cu spaţiul îngrijit stăteam mai mult sub duş  atât cât poate dura un trup îngrijit cu lacrimi. Simţeam că asta este o primenire, o reînnoire totală, un nou început şi tainice fluxuri între pereţii acelei căsuţe pe care îi încărcam de lucruri utile şi sufletul meu care dădea viaţă corpului, între relicvele aşezate cu grijă printre acestea şi determinaţia cea mai înaltă a spiritului în care viaţa mi se dizolva, între lumina îmblânzită de-afară şi toamna revărsându-şi paloarea în sângele femeiii de 31 de ani.
Dar altceva voiam să spun. De-atunci au urmat ierni şi primăveri şi veri şi iarăşi toamna (“iar mâncăm, iar ne culcăm, iar ne trezim, iar facem mizerie, iar facem curat”), iar eu am rătăcit caietul acela. În el trebuie însă că a rămas ceva important din aceea care eram pe-atunci, dacă şi acum tresar la amintirea lucrului care devine real în măsura în care este scris. Da, toate adevărurile prindeau viaţă din mâna mea dreaptă care scria, în timp ce stânga îmi sprijinea aproape toată grutatea corpului pe o canapea la capul căreia aveam un scăunel mascat de un şervet apretat, cu broderia foarte puţin spartă (şi intenţionat), de unde îmi luam şi îmi duceam la buze (tot cu dreapta, cu lentă ritmicitate) ceşcuţa mea bombată de cafea. Puţinele griji erau uitate în clipele acelea îndelungi ale şederii pe canapeaua cu scaun la cap de unde îmi luam şi cartea, şi caietul şi revista şi cuburile de ciocolată de care eram dependentă, un măr, o portocală, un ceai şi iarăşi o cafea, de unde nu peste mult timp a trebui să rearanjez mobila. Din acea zi s-a dus şi tihna mea, trimiţându-mi în schimb o fericire despre care mi-ar trebui zeci de caiete să povestesc, fiindcă ele au adevăr şi realitate, chiar dacă n-am apucat să scriu mai nimic esenţial despre asta.
Dar altceva voiam, poate, să spun. Astăzi făcând ordine prin lucrurile răsturanate după un iureş cu aspiratorul, nu mai găseam locul unui taburet. Şi-atunci l-am aşezat provizoriu la capul patului din dormitor. Şi-odată cu asta mi-au venit în minte toate scăunelele pe post de măsuţă pe care le trăgem cât mai aproape de pat încă din adolescenţă, ca să-mi savurez cafeaua când mă trezeam din somn dimineaţa, la prânz şi seara. Pe Doctor Lister am avut, de exemplu, un scăunel sculptat şi lăcuit, aşezat lângă pat chiar de gazdă, semn că nu eram singura “orientalistă” din casă.
Deci acum, din nou cu scaun la cap, pot să gândesc mai limpede la arta de a fi gospodină, la împlinirea pe care o aduc în viaţa chiriaşului călător activităţile casnice. Paradoxul gospodinei constă în paradisul ei. Ea “vede de casă” cu grija care cultivată sistematic devine lipsă de grijă.





[1] Totuşi, oricât m-aş strădui prin faptele care decurg de aici să demonstrez justeţea acestei afirmaţii şi atitudini, mama (care încă mai visează să scriu un roman, eventual unul de dragoste cu ea) va rămâne neconsolată în încercările ei de a-mi crea toate condiţiile necesare creaţiei articiale, după cum reiese şi dintr-un răspuns prompt la o-ntrebare tâmpă, legată de personalitatea mea din ce în ce mai accentuată de gospodină: “ Hai mă Cătă, ce te minunezi aşa de mâncărurile mele bune? Nu mai ţii minte că eu în liceu făceam şi pâine?  Ba da, ba da…Că acasă nimeni nu te lăsa să intri în bucătărie şi atunci prindeai şi tu un moment prilenic în liceu ca să faci pâine”.

miercuri, 21 august 2013

Matol şi Manga


Nu, nu e vorba despre reîncarnarea unor Bonny and Clyde, de exemplu, ci tot despre o filosofie a locului. Şi chiar locală.
La câţiva kilometri distanţă de localitatea în care supravieţuieşte indiferenţei noastre casa despre care vorbeam în jurnalul de alaltăieri, cum vii dinspre Bucureşti-Craiova pe dreapta, după ce treci de Pădurea Bujorului, se află un teren de câteva hectare, o fostă moşie pe care localnicii o numesc “Manga”.
Nu vreau să fac speculaţii incorecte privitoare la obiceiurile vreunei persoane din familia foştilor latifundiari medievali. Cert este însă că în copilărie, când agonizam cu degeţelele împreunate pe o pungă pe bancheta din spate sau cu capul pe scaunul din faţă al unui autobuz, sau în poală la bunica, mama, sora, străbunica, vreo mătuşă, vreo verişoară mai mare, pe umărul tatei, bunicului, unchiului, în drum spre vâlceaua mea natală, când auzeam “Gata, puiule, poţi să deschizi ochii, suntem deja la Manga”, treceam brusc la euforie  fiindcă ştiam că mai e un un pic până la încheierea chinului meu de călător existenţialist.
Şi încă cert mai este că abia în vara asta, după cincizeci de ani călători, uitându-mă cu simpatie şi la terenul din stânga drumului, m-am gândit că nu îl poate chema altfel decât Matol.
Matol şi Manga – două bucăţi de pământ despărţite de un drum de ceva timp asfaltat, dar încă plin de gropi, întinzându-se totuşi sub acelaşi cer care îşi arată  fără nici-o exagerare  cele mai strălucitoare şi mai pipăibile stele pe care ochiul şi inima mea le-au văzut vreodată.

marți, 20 august 2013

Printre rânduri

Eşti acasă acolo unde te simţi bine. Punct. Chiriaşul grăbit nu se simte bine acasă decât în momentul imposibilei reîntoarceri. El renunţă cu uşurinţă la confort  pentru a experimenta resemnarea, pentru a aproxima ce înseamnă-mpăcarea. Sau pentru a căuta şi a găsi, chiar în modalitatea aceasta a împăcării cu soarta, cel mai înalt standard spiritual şi etic al confortului. Adică libertatea. Nemaisimţindu-se legat de nici-un loc, el poate pleca oricând şi oriunde. 
El poate deveni călătorul absolut, ceea ce înseamnă că se poate şi întoarce de unde a plecat, dar nu aşa, la modul absolut, ci aşa, ca să se simtă bine acasă pentru un timp şi atât cât este cu putinţă pentru un chiriaş.

luni, 19 august 2013

Din jurnalul chiriaşului călător


Îmi este atât de aproape o cu totul altă dimensiune a timpului când intru în casa prin care n-am mai trecut de peste doi ani. Eu am fost plecată atât de puţin, iar peste ea a trecut veşnicia. Pânzele de păianjen şi praful gros aşezat pe lucrurile dinăuntru, frunzele dinafară uscate şi îmbulzite pe scări  pe care le urc şi cobor cu senzaţia unei iminente casări a treptelor ce mă vor duce în faţa cufărului final din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Balconul nefiresc înverzit dintr-un fel de rugină a pietrelor vorbitoare parcă ar avea o mie de ani. La fel, grilajele şi geamurile cu spărturi împăienjenite. Şi iarăşi straturile de frunze scârţâitoare sub talpă când ating aleea ce duce la poarta mică, florile şi ierburile sălbatice unite cu florile şi ierburile domestice cărora le sorb culoarea până în pragul anemiei totale. Numai coroana  nucului este din acest-timp-acelaşi ca şi acum doi ani şi numai bolta viţei de vie: verde dens şi verde crud, fructe albe, roz şi pur. Scăpate din pustiul de lacăte şi de obloane, ele deschid cu grijă rănile până în ziua în care vor trece, la rânul lor, în substanţa alcalină a memoriei, istoriei şi uitării.

sâmbătă, 17 august 2013

La alt nivel


Filozofia chiriaşului grăbit este doar începutul filozofiei călătorului în noapte.
Filozofia călătorului spre sine însuşi ar putea fi o continuare a filozofiei chiriaşului grăbit. O carte de eseuri pure, fără urmă de referinţe bibliografice. O carte despre uşurinţa desprinderii de drum exact în momentul aflării locului.
Această zi acceptabil de răcoroasă este continuarea unor zile insuportabil de călduroase. În consecinţă, orice argument sau speculaţie filosofică îmi par forme inutilitare de isterie analitică.
Dau un copy-paste la motivul călătorului în noaptea răcoroasă şi înzăpezită, urmând ca în legătură cu celelate motive ale baladelor lui Topîrceanu mai mult sau mai puţin vesele, mai mult sau mai puţin triste – să renegociez.

BALADA CĂLĂTORULUI
             de George Topîrceanu


O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vârf de arbori, asfințitul rece
Străbătând podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fântână strâmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării...

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Când alaiul Nopții zboară pe câmpii,
Când singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată
Lângă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sâni de gheață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis...
Treci lăsând în urmă, la răspântii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducând o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar târziu, când taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întârzie,
După câte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna...

Astfel, cu mirare, te trezești când luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.

......................
......................

O, e-atât de bine când pe drumuri ninse
Întâlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Când te prinde noaptea călător la drum!

vineri, 2 august 2013

Aş vrea să trăiesc toată viaţa

Dar mă sfiesc să o spun.
Pentru că eu nu mai am legături cu lumea asta.
Nimeni nu poate înţelege.
Îmi pare rău. Şi-o să mă ierţi.
Şi-am să merg mai departe.
Dar foarte abstract.