sâmbătă, 24 martie 2012

Desfăşurarea şi înfăşurarea chiriaşului

Cam asta am avut de spus cu ocazia lansării, provocată mai întâi de întrebarea Xeniei Karo  „De ce acest titlu ghiduş?” şi apoi de alte calde interpelări. Transcriu de unde a început să înregistreze telefonul. Şi numai ceea ce aud din ceea ce cred că am rostit, telefonul aflându-se în stricta-mi proximitate şi sub raza lui minusculă de captare a sunetelor. În rest intră în joc memoria imaginativă, care completează locurile goale din „document” cu probabilităţi credibile. Oricum, s-a făcut şi-o înregistrare profesionistă care va fi dată publicităţii, sau nu. Acum încerc o clarificare cu mine însămi ca autoexeget care poate exagerează cu blogoreea ca formă de jurnalism – diaristic de-a valma: Cine este chiriaşul grăbit şi ce vrea el? De ce se grăbeşte şi de ce este chiriaş? Vrea oare „el” ceva cu adevărat, sau numai să se lase purtat? Etc:
...............................................................................................................................................
Aşa cum se arată în comunicatul evenimentului pe care Xenia Karo mi-a făcut onoarea de-a-l organiza, aşa cum spun eu însămi în introducere la Filozofia chiriaşului grăbit, tema centrală a cărţii pe care am scris-o (de fapt am adunat-o, rescriind-o din mai multe scrieri şi poate acum a venit momentul să spun ceva din ceea nu am apucat să scriu acolo) – deci tema centrală este locuirea. Şi dintr-o fericită întîmplare, sau mai bine zis dintr-o fericită asociere filozofico-poetică, am găsit şi o metaforă care funcţionează din punctul meu de vedere -absolut subiectiv- ca noţiune integratoare a unor perspective culturale diferite pe care eu le citesc ca moduri de locuire. Astfel, sintagma „chiriaşul grăbit” joacă deopotrivă rolul unui instrument cu ajutorul căruia citesc moduri de a privi locuirea la autori diferiţi şi al unui mijloc cu ajutorul căruia construiesc cartea.
Totuşi, accepţiunea pe care o dau „chiriaşului grăbit” nu se îndepărtează prea mult de aceea consacrată în cunoscuta Baladă a lui George Topârceanu, poet care a frecventat şi cursuri de filosofie prin 1915, fiind preocupat de a scrie chiar o teorie. O teorie a comicului ce-i drept şi dacă nu a creat-o pe aceasta, Topîrceanu a compus cel puţin o baladă filozofică din punctul meu de vedere – Balada chiriaşului grăbit - şi sper să nu-mi revină mie rolul de a fi scris o carte de filozofie comică sau chiar tragi-comică invocând-o pe aceasta.
Revenind la accepţiunea noţiunii în jurul căreia gravitează invizibil toate celelalte din carte, vreau să vă spun că în mod banal eu consider „chiriaşul grăbit” un simbol al nelocuirii, al faptului de a nu fi acasă, fiind totuşi purtătorul nostalgiei de a fi acasă, de a găsi un loc numit „acasă”. Şi spun că noţiunea de chiriaş grăbit este un simbol, tocmai pentru faptul că uneori nostalgia de a fi  acasă se împlineşte în lucruri care nu seamănă în aparenţă cu un „acasă”. Iar simbolul în general, căruia  îi sunt consacrate câteva pagini în această carte este pe scurt un obiect concret investit cu o încărcătură abstractă sau spirituală, un ceva care trimite la altceva şi dă coerenţă unui univers mental.
Astfel, pornind de la sintagma poetică a „chiriaşului grăbit” pe care eu, repet, o consider un simbol, caut şi eu într-un fel corespondenţele fie vizibile fie ascunse între mai multe planuri ale realităţii, aşa cum se prezintă ea reflectată în anumite texte filozofice, între mai multe moduri de gândire.
De fapt, ca să mă exprim aşa,  am ales această sintagmă poetică a chiriaşului grăbit fiindcă ea îmi evocă foarte multe alte lucruri dincolo de faptul locuirii cu chirie. Ea evocă faptul concret al locuirii cu chirie şi ce poate decurge de aici, dar şi fapte invizibile, abstracte, spirituale, cum ar fi „locuirea în chip  poetic” pe care o defineşte Heidegger pornind de la versul lui Hölderlin „în chip poetic locuieşte omul”. Şi căruia îi este consacrat al doilea studiu din carte, după ce în primul am adus câteva precizări referitoare la noţiunea de hermeneutică pentru a vorbi mai pe larg despre hermeneutica încrederii şi suspiciunii, despre Ricoeur şi Eliade...................................................................................
...............................................(amestec neinteligibil de răspuns la întrebarea Luizei Mitu despre „transmutare”, după ce a făcut o schemă a recunoaşterii – între suspiciune şi încredere: ....transmutarea este o noţiune alchimică şi are legătură cu locuirea în măsura în care poate fi transferată la construcţia de sine, la transformarea eului căzut – ca şi în alchimie, dintr-un material trivial, în aur, într-un metal preţios.).......................................
Pe scurt, atât hermeneutica lecturii, cât şi hermeneutica acţiunii încep cu exerciţiul citirii atente a textelor ca realitate şi a relităţii ca text pentru a ajunge la interpretarea corectă a ceea ce a vrut să spună un autor sau o întâmplare. Şi pentru a crea, de aici (Mircea Eliade chiar vorbeşte despre hermeneutica imaginativă, creatorea) – sensul. Şi a desprinde semnificaţiile cele mai înalte şi cele mai îndepărtate, dar rămânînd în context.
............................................................................................................................................
Ei bine, păstrând toate proporţiile, dacă Heidegger a invocat poeţi mari, precum Hölderlin şi Trakl pentru a transmite filozofic ceva din „gravitatea” locuirii, eu am ales ca pretext pentru a reorganiza ceva din ideea de locuire versurile unui poet considerat minor. Şi acesta este poate un semn al vremurilor dezorganizate pe care le trăim sau un semn al limitelor interpretării proprii, dar, desigur, măcar involuntar este şi un mic exerciţiu postmodern care nu numai că porneşte de la margine în căutarea centrului, dar chiar şi acolo, la margine, găseşte centre. Centre reflectoare, de reflecţie, sau cum vreţi să le spuneţi. Un studiu din această carte se numeşte chiar „Postmodernismul: relativizare şi umanizare a discursului” şi trimite la ideea de fragmentar şi de imagine...........................
Căutând locuirea în contactul dintre imagine şi realitate, eseurile din carte, dacă nu pot fi considerate chei care descuie unele uşi înterzise (ba chiar, poate, mai mult încifrează ceea ce vor a descifra) sunt cel puţin moduri de traducere a unor texte prin altele, a unor trăiri şi stări – prin altele, finalmente, moduri de traducere şi interpretare în limbaj filosofic a vieţii textului, dar şi a vieţii noastre omeneşti. Asta încearcă „Filozofia chiriaşului grăbit”.................(din nou amestec de răspuns la altă întrebare a Luizei despre Sartre şi angajamentul existenţial ca angajament textual................................................................
... „chiriaşul grăbit” poate fi un simbol al vieţii dezorganizate şi neadunate, al vieţii pe drumuri, nelalocul ei. Dar totodată, din moment ce îi este consacrată o baladă, aceasta arată că există cel puţin un loc în care chiriaşul se adună - şi acesta este textul. Textul despre lume şi viaţă, despre „lumea vieţii” cum spun hermeneuţii, textul despre el însuşi, chiriaşul, cu propriile-i legi, atât ontologice cât şi şi logic-deontologice... Sinceră să fiu, nu am recitit pentru astăzi  textul meu despre filozoful existenţialist şi îmi este într-un fel şi ruşine să deschid gura despre asta, când este aici cu noi Adriana Neacşu, traducătoare şi specialistă în Sartre. În orice caz, din câte ţin minte, acolo mă refeream la dialectica subiectivităţii, la individ, la concretul istoric, având în vedere mai ales romanele Greaţa şi Cuvintele...A, poate te referi la partea în care vorbesc despre monografia pe care Sartre i-a dedicat-o lui Flaubert...la întrebarea de ce avea nevoie acest om de stânga, Sartre să scrie despre un aristocat în fond...ca să se exprime mai bine pe sine însuşi prin „l’idiot de la famille”[1]...cred că sensul nu se îndepărtează prea mult de acela dostoievskian, în care prinţul Mîşkin este „idiot” nu pentru că ar fi un retardat, ci pentru că nu prea are aderenţă la realitatea burgheză, pentru că este un ciudat din punctul de vedere al omului autojustificativ...Iată, l’idiot de la famille, în loc să-şi investească energia în construcţia unei case, se consumă compătimind cu chiriaşul grăbit.............................................................).
.........................................................................(amestec de comentariu la consideraţia lui Costi Crăiţoiu că el s-a simţit acasă la Iaşi.........................................................................
...Şi eu am locuit în Iaşi un pic, la început citind, apoi, într-o tabără a micilor matematicieni. În timpul liber dintre exerciţiile matematice, printre altele, am fost în Casa Vasile Pogor din Copou, unde se păstrează inelul lui Mihai Eminescu şi m-am simţit acasă fiindcă vedeam în inel un fel de legătură, de simbol viu al poetului. M-am simţit acasă şi sub teiul lui Eminescu din Copou, şi în Bojdeuca lui Creangă din Ţicău, o casă în care se păstrează atmosfera întâlnirii dintre două mari spirite, slujite de Tinca Vartic, cea care ţinea casa, aşa cum trebuie să facă orice femeie. Poate că o femeie nu trebuie neapărat să construiască. Ea trebuie să aibă grijă, să gospodărească ce i s-a dat. Şi astfel revin la ideea heideggeriană prin care locuirea este legată de construire. Nu locuieşte decât acela construieşte, spune Heidegger. Dar construcţia nu este neapărat în ordine practică, ea este mai ales în ordinea spiritului. Şi aici femeia are un rol foarte important: prin educaţia pe care o dă copiilor, prin chiar exemplul ei de devotament şi viaţă spirituală. Este vorba, în construcţia de case, şi de construcţia de sine. Şi asta se face şi cu ajutorul celuilalt- un alt topos postmodern.................................................................................................................
......[De aici încolo transcriu chiar de-a valma dar în ordinea vorbitorilor consideraţii la consideraţiile Adrianei Neacşu, Irinei şi Arinei Păvălan (cea dintâi soţia fratelui meu pe care afazic emoţionată am recomandat-o drept „sora fratelui meu” – ceea ce oricum este un ideal pentru o soţie cu două surori ale „fratelui” său aflate şi ele în sală, el fiind ocupat la ora aceea; cea de-a doua nepoată de frate, căci nepoţi de bunică mi-ar putea fi numai cei trei copii ai mei aflaţi şi ei în sală, împreună cu bunica lor,  Mami Lila) : că omul este o fiinţă imperfectă, dar trebuie să-şi accepte această nefericire nu atât ca pe o damnare, cât ca pe o necesitate pentru a putea spera, căci el este prorpriul său proiect; că acasă eşti împreună cu familia şi cu cei dragi; că uneori în străinătate te simţi mai acasă decât în România - asta a spus-o o altă domnişoară drăguţă. Apoi consideraţiile lui Viorel Ghenea, Ionuţ Răduică, Cristinel Trandafir, Gabriel Nedelea, Emilian Mirea, Ion Maria că: avem nostalgia lui acasă, dar de acolo facem tot posibilul să scapăm în cea mai parte a timpului nostru, prin mijloace diverse: fugind pur şi simplu (măcar până la colţul străzii, în copilărie), refugiind în virtual – sinteză din primii doi; că suntem exilaţi şi angoasaţi; că exită o vârstă a înlocuirii şi una a locuirii, una a modelului iudaic şi una a modelului grecesc; că Lorena Păvălan este acasă în Craiova; că americanii construiesc blocuri foarte înalte în care nu te poţi simţi acasă şi astea ca şi vilele au început să apară şi pe la noi. În sala în care ne-am simţit cu toţii acasă la Traian Demetrescu pentru mai bine de două ore (cu toţi absenţii din inimile noastre) s-a aflat şi Ionel Ciupureanu care a spus foarte mult prin tăcerea lui poetică, lângă Vera].
.................................................................................................................................................. pentru mine locurile care au devenit casă au fost la un moment dat acelea în care am putut să citesc, indiferent că am plătit sau nu chirie. Locurile în care am ajuns şi în care s-a întâmplat să locuiesc fie şi ca simplu vizitator au fost de multe ori acelea pe care le-am descoperit în cărţi şi uneori fără să le caut. Care mi-au fost într-un fel dăruite.
Într-un mod paradoxal, dacă îl confruntăm cu atitudinea fragmentară postmodernă, eu am încercat să adun în jurul acestui simbol al „chiriaşul grăbit” teme şi motive diferite şi să dau coerenţă unor lumi aparent diferite, uneori chiar disjuncte: Sartre şi Eliade, Ricoeur şi Cioran, Heidegger şi Eminescu, Noica şi poezia.
...........................................................................................................................................
Eu cred că trăim pe măsura vocabularului nostru. A condiţiilor pe care acesta ni le oferă.
Astfel, chiriaşul grăbit poate fi un om concret care stă în gazdă sau cu chirie, dar şi omul, individul generic, persoana umană care este trecătoare pe acest pământ, chiar dacă este proprietar.
Locuinţa noastră, casa noastră este un univers. Universul nostru. Asta implică faptul creaţiei, chiar dacă nu de la bun început sau chiar dacă deloc nu construim noi casa în care locuim. Chiar şi în calitate de simpli chiriaşi, când ne mutăm în casă nouă, când ne instalăm, avem comportamente de început de lume. Participăm la începutul unei lumi.
O zugrăvim, o igienizăm, ne aducem acolo obiecte de folosinţă personală. Şi mai ales ne aducem pe noi înşine pe acea lume nouă. Nu avem fiecare de cărat cu noi o tradiţie, cărţile sfinte, chivotul legii în exodurile noastre. Asta o face comunitatea.  Dar câteva relicve, câteva obiecte care au semnificaţia stabilităţii noastre, tot avem de purtat şi de reinstalat acolo unde ne aşezăm: vase de metal, de porţelan, de stică, bijuterii, uneori piese de mobilier, ţesături, aparate, cărţi. Şi ne îngrijim să avem acolo cel puţin două elemente care se află la începutul oricărei lumi: lumina şi apa.
În jurul lor se adună mereu şi de la capăt locuirea noastră cea risipită. Acolo unde sunt aceste lucruri este şi casa noastră. Cât timp le avem, identitatea nostră nu este total alterată. Eu una m-am aşezat în multe locuri cu sentimentul definitivului, dar acasă cu adevărat, adică stăpână pe mine însămi în primul rând, m-am simţit numai în casa bunicilor şi a părinţilor mei..........................................................................................
Cât priveşte „înlocuirea”, aceasta poate fi o traducere a lui „Dasein”, „acum şi aici în fiinţă”, „eu” în locul devenit patrie, sau chiar matrie („ha-ha-ha!”)...................................
Ei bine, şi aşa cum în propria casă (fie că suntem proprietari sau chiriaşi) ne simţim stăpâni cel puţin pe noi înşine, stăpânii unui mic univers, în mod analog - şi de aici se deschide cu adevărat perspectiva filosofică – şi în univers ne simţim acasă. El este o casă mai mare, în care suntem incluşi şi noi, cu casa noastră. Ceea ce face diferenţa este că aici, la scara universului suntem cu toţii chiriaşi – şi proprietari şi neproprietari. Chiar dacă raportaţi la scara blocului suntem proprietari, raportaţi la scara vieţii şi a universului suntem cu toţii chiriaşi trecători, după cum spune şi Balada lui Topârceanu din care am ales motto-ul cărţii mele. ......Suntem trişti şi avem nostalgia locuirii acolo unde suntem eliberaţi de grijile cotidiene pentru că am refuzat locul paradisiac în care eram liberi, cu o minimă condiţie pe care din curiozitate mortală n-am acceptat-o.......................................
Oriunde ar pleca, individul îşi poartă cu el identitatea, permanenţa, ceea ce l-a structurat. În el trăiesc deopotrivă viii şi morţii lui dragi.
Chiriaşul grăbit, oricât de grăbit - tot apucă să îşi ia în valiză cărţile fundamentale; chiar dacă de multe ori, cu un fel de frivolitate se mută de la o carte la alta, de la o bibliotecă la alta, de la o librărie la alta - cu gândul sau cu totul. O, dar cît nu putem specula! Dar oricum ar fi, în fiecare nou domiciliu (indiferent unde s-ar afla – pe Romană, la un unchi, la domnul Manuc, etc.) - chiriaşul de fiecare dată se aduce şi se instalează acolo pe el însuşi. Şi prin oricâte locuri străine s-ar purta pe sine însuşi – el cu aceeaşi ochi citeşte lumea şi cartea.
...Chiriaşul poate trece rapid de la o carte la alta, în grabă, dar el rămâne acelaşi sau aproape acelaşi în structura sa identitară şi în ceea ce aşteaptă. La fel se caută pe sine în toate, la fel se caută tot pe sine în toţi ceilalţi.
Viaţa e în altă parte, poate fi mesajul acestei cărţi. Există şi un alt loc în care poate fi aşezată viaţa, altul decât cel cotidian. Dar pe acesta, desigur, trebuie să şi-l găsească fiecare dintre noi. Şi aceasta este o construcţie pe care nu o poţi face de unul singur, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu.


[1] Mai bine citez bâlbâiala din carte:„(Greaţa) se manifestă ca monotonie perpetuă şi intratabilă prin care trupul îi apare conştiinţei. Pe fundalul acestei stări esenţial neplăcute se produc toate fenomenele concrete de greaţă cauzate de „tristeţea” sau chiar stricarea cărnii, ceea ne trimite cu gândul la celebrele versuri mallarméene „La chair est triste, hélas ! et j’ai lu tous les livres”. (Sartre însuşi a scris o carte despre Mallarmé, al cărei manuscris s-a pierdut. Într-un interviu din „Le Monde” (14 mai 1971) cu tema „L’idiot de la famille”, retipărit în „Situations X” Sartre afirma că avea nevoie să se raporteze la Mallarmé şi la simbolism pentru a-l înţelege mai bine pe Flaubert, protagonistul unei întinse monografii pe care filosoful i-a dedicat-o. Dar din ce motiv ar fi avut nevoie Sartre, în economia operei sale, de Flaubert, acest burghez proprietar şi „reacţionar” care îi injuria pe comunarzi, pentru care intelectualul virând spre stânga nu avea prea mare simpatie? Răspuns: pentru că Flaubert este în viziunea precocelui şi marelui cititor Jean-Paul Sartre un model de angajare „secundă”, mai profundă totuşi decât aceea politică, prin care scriitorul încearcă să îşi salveze viaţa: „Angajamentul literar este în final faptul de a-ţi asuma lumea întreagă, totalitatea. A lua lumea ca pe un tot, cu omul pe dinăuntrul ei, înţelegând-o din punctul de vedere al neantului; este un angajament profund, şi nu unul pur şi simplu literar, în sensul facerii de cărţi. Ca şi pentru Mallarmé, care este un urmaş al lui Flaubert, este vorba aici de o veritabilă pasiune, în sens biblic”[1]. Iar pasiunea, după cum ştim, are şi conotaţia de „suferinţă”. Greaţa însăşi este o suferinţă care îşi găseşte leacul, după cum vedea, într-un „angajament literar”).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu