sâmbătă, 3 martie 2012

De Radu Gyr

Noi nu am avut tinereţe

Noi nu am avut tinereţe
să spumege viaţa în cupe!
Priveam cum din crengi pădureţe
un fruct de otravă se rupe.

Nici lauri, nici mirt şi nici roze,
n-au vrut pentru noi să-nflorească.
Tot cerul de sus, de moloz e,
luceafărul tânăr, de iască.

Noi nu am avut heidelberguri
cu blonde iubiri diafane.
Pe clare şi verzi iceberguri
noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am stat sub harfele lunii.
Pe noi nu ne-au nins crizanteme,
nici vişinii nopţii, nici prunii.

La balul luminii-n caretă,
noi n-am stat pe celeste terase.
Scriam doar pe inimi cu cretă:
un spin, încă trei, încă şase.

Noi n-am cules aur din soare
ci-n roşii amurguri zbătute,
am strâns stropi de sânge-n
urcioare
prelins de pe cruci nevăzute.

Cântam , era plânset poemul!
Zâmbeam, curgeau lacrimi pe feţe.
Râdeam şi-n surâs sta blestemul,
noi nu am avut tinereţe.

Mereu şchiopătând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam că tot spini sunt şi-n astre,
în lună, tot temniţe crunte.

Ce vânt secetos şi fierbinte
ne-a zmuls orice aripi răzleţe?
Căzuţi în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinereţe.

Şi-adună azi zdrenţele anii
şi visul ciubotele sparte
şi-n pod auzim chiţoranii
cum petece rod mai departe...

Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,
cu paşi năclăiţi de tristeţe,
prin moarte-am trecut nu prin viaţă,
noi nu am avut tinereţe...

Ne vom întoarce într-o zi

Ne vom întoarce într-o zi,
ne vom întoarce ne-apărat.
Vor fi apusuri aurii,
cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce ne-apărat,
cum apele se-ntorc din nori,
sau cum se-ntoarce, tremurat,
pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi...
Şi cei de azi cu paşii grei
nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,
cum vom intra încet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum,
uşori, ţinându-ne de mâni,
toţi cei de ieri în cei de-acum,
cum trec fântânile-n fântâni.
Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
în toate dragostele noui
şi-n cântecul pe care şi-l
vor spune alţii, după noi.

În zâmbetul ce va miji,
şi-n orice geamăt viitor,
tot noi vom sta, tot noi vom fi,
ca o sămânţă-n taina lor.

Noi cei pierduţi, re-ntorşi din
zări,
cu vechiul nostru duh fecund,
ne-napoiem şi-n disperări
şi-n răni ce-n piepturi se
ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri
Tot noi vom curge zi de zi,
în tot ce mâine, ca şi ieri,
Va sângera sau va iubi...

As’noapte, Iisus...

As’noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ!
Luna-a intrat după El în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-i pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură:
-Doamne, de unde vii? Din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn să tac...

A stat lângă mine pe rogojină:
-Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea umbre de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri, cândva...

Oftând, Şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
şi am dormit o mie de ani...

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Nici-un răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au împuns.

-Unde eşti, Doamne? – am urlat la
zăbrele
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit, şi pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui...

Radu Gyr, Tipografia Docuprint, Bacău

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu