Abia în al treisprezecelea ceas te ascult
când gătesc sau încălzesc mâncarea pe aragaz
sub cratiţă aşez cu grijă plita de prăjit pâine
dăruită de mama ta ca să nu se prindă
când e cafeaua prea fierbinte
n-o mai torn în farfuriuţă că aşa fac şi chinezii
degetul din nas oricum l-am scos de mult
ca să nu se ia după mine copiii
şi nici unghiile de la picioare nu mi le mai rod
decât seara, pe întuneric, după ce
au adormit toţi ai casei -
ştiu că acesta nu poate fi un poem
dar atunci
la ce-i bună poezia?
Te poate aduce ea mai aproape
decât cămaşa ta de duminică şi cămaşa ta de luni
când le scot din cutie şi le încălzesc pe calorifer?
Decât hainele în care ai fost îmbrăcat
când ai stat în apă mai bine de două ore
în noaptea din munţii Neamţului
atât de rece cu tine? După Petru Vodă
mai este posibilă poezia?
De revelion am văzut
ce înseamnă o fâlfâire înspăimântată:
începuseră artificiile, bombele, împuşcăturile, lumânările
şi celelalte explozibile (unii îşi aruncau aragazul pe fereastră)
când abia ţinându-şi echilibrul în aer
un porumbel s-a mutat rapid dintr-un pom complet desfrunzit
în acela ce-şi păstrase zale arămii pe crengile interioare.
S-a ascuns definitiv
şi am ştiut că acolo eşti tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu