Citez

                                                                       
"De mulţi ani, îmi place să recitesc, în preajma Crăciunului, legendele, ritualele şi obiceiurile celor Douăsprezece zile (între Crăciun şi Bobotează): măştile animaleşti, ceremoniile de tip Carnaval, legendele cailor fără cap care apar în noaptea Anului Nou etc.  Asemenea mituri şi scenarii rituale se găsesc nu numai în societăţile indo-europene, dar şi în Japonia, China, la Ainu şi în alte multe locuri. pretutindeni, cele douăsprezece zile care preced şi se succed Anului Nou constituie un moment decisiv în viaţa comunităţii: atunci sufletele morţilor vizitează pe cei vii, atunci au loc iniţierile adolescenţilor etc. Toate astea se ştiau de mult. Dar de ce venirea morţilor are loc numai şi pretutindeni, în preajma Anului Nou? Pentru că Anul Nou reprezintă nu numai momentul critic al anului ("haosul" care se instaurează îndată după încheierea unui ciclu temporal), ci şi un moment cosmogonic. Anul Nou repetă Creaţia; cu fiecare An Nou, lumea reîncepe, renaşte, mai precis: e făcută din nou. (Vezi, bunăoară, recitarea ceremonială a Poemului Creaţiunii, în Mesopotamia, reactualizarea rituală a conflictului care a precedat şi înfăptuit Creaţia, ca în Egipt şi în atîtea alte locuri - scenariul care supravieţuieşte în credinţele şi obiceiurile populare sud-est europene.) În intervalul între Anul care se încheie (i.e., Lumea veche care dispare) şi Anul Nou (i.e., Cosmosul pe cale de a fi re-creat), sufletele morţilor se apropie de cei vii pentru că speră într-o repetare (chiar efemeră) a existenţei (ei apar din nou, "întrupaţi" în măşti şi animale) sau speră, implicit, într-o abolire a Timpului, deci într-o transcendere a propriei lor condiţii de umbre (...) - 20 decembrie, 1946)".
         Mircea Eliade, Jurnal I, Humanitas, 1993