Temeiul legăturii între viaţa pământească şi viaţa cerească

  

„Oare iubirea ce ne uneşte pe pământ - care adeseori este atât de puternică, mergând până la jertfirea de sine pentru persoana iubită - rămâne ea şi dincolo de mormânt?

Oare cei ce au trecut deja la veşnicele locaşuri, ne mai iubesc ei încă pe noi, care locuim pe pământ? Dacă iubirea există şi în lumea de dincolo de mormânt, prin ce se manifestă, cum străbate ea din lumea nevăzută până la noi pe pământ? Care sunt mărturisirile de simpatie între persoanele despărţite prin moarte şi ce datorie au cei vii pentru a purta grijă de cei morţi?

Duhul nemuritor insuflat de Dumnezeu - «Şi a făcut Dumnezeu pe om, ţărână luând din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut om cu suflet viu» (Facerea 2, 7) - însufleţind firea omenească - sufletul şi trupul - umple sufletul de însuşirile sale nemuritoare, din care cele dintâi sunt iubirea, compasiunea şi cele asemenea. Iubirea, compasiunea şi toate celelalte însuşiri ale sufletului nu-l părăsesc în noua sa viaţă dincolo de mormânt; altfel nici n-ar mai fi suflet! Prin urmare, repausaţii îi iubesc pe cei vii şi iau parte la soarta lor.

Mila este rodul iubirii divine şi a avea milă înseamnă a avea la inimă, în chip viu, starea aproapelui. Apostolul Pavel spune că dragostea este nemuritoare (I Corinteni 13, 8), prin urmare starea repausaţilor – în rai sau în iad – este necontenit în legătură cu viaţa celor de pe pământ. Vorbind despre mădularele trupului nostru, Apostolul vorbeşte totodată de mădularele trupului lui Hristos, de Biserică. Oricine ştie din propria-i trăire că mădularele trupului slujesc unul altuia, se ajută şi se sprijină unul pe altul; tot astfel este şi cu oamenii, care uniţi prin dragostea duhovnicească doresc a se ajuta şi a se iubi unul pe altul cu toată distanţa ce i-ar putea despărţi. Atâta vreme cât sufletul n-a pierdut înclinarea spre iubirea dumnezeiască, fie pe pământ fie în lumea de dincolo de mormânt, el nu poate să nu ia parte activă la la viaţa sufletelor ce-i sunt scumpe.

De aceea, repausaţii au milă de cei vii, iar cei vii sunt datori a se interesa de soarta repausaţilor. Viii şi morţii, ca mădulare ale aceluiaşi trup al lui Hristos sunt în legătură între ei căci sunt uniţi, după învăţătura Apostolului Pavel, printr-o iubire ce nu moare niciodată. (…)

Repausaţii se bucură cu noi întocmai cum se bucură sfinţii îngeri în cer când un păcătos se pocăieşte, intrând în calea virtuţii. Aceasta e învăţătura Mântuitorului Hristos referitor la participarea celor din lumea cealaltă la soarta oamenilor vii de pe pământ (…).

Îngerii şi sfinţii, dar şi repausaţii care n-au ajuns încă la deplinătatea sfinţeniei iau parte în chip viu la viaţa noastră de pe pământ. Şi noi la rândul nostru putem contribui la îmbunătăţirea soartei lor. (…)

Prin urmare, unirea cu Dumnezeu  este fundamentul legăturii dintre oameni. De aceea, toate fiinţele morale – îngeri şi suflete -  sunt unite printr-o legătură nedezlegabilă. Nici chiar moartea nu poate rupe această legătură de iubire, căci ea, iubirea, este o poruncă a lui Dumnezeu.

Această iubire nemuritoare întru Hristos uneşte printr-o legătură veşnicvă lumea de dincolo de mormânt cu lumea de aici. Dimpotrivă, moartea, departe de a slăbi această legătură, o întăreşte. Icoana persoanei iubite, trecută în lumea nevăzută, vieţuieşte întru noi, în sufletul şi în inima noastră. Aceeaşi legătură a credinţei care ne uneşte cu Hristos, ne leagă şi de repausaţii noştri ″.

Din Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştri şi viaţa noastră după moarte