Miercuri eram pe malul Dunării, la Cetate, ne plimbam agale prin portul cultural. Mă clătinam, iar el mă-nsoţea la pas, plutind peste plimbare, ca în toate locurile în care ne-am aflat împreună.
Din când în când ne opream să luăm fotografii, ne înclinam, coboram trepte şi urcam dâmburi mici, furniceşti dacă sunt luate ca munţi. Nu mai trecuserăm pe acolo din 1995, când ne-a luat şi pe noi Cătă la plajă şi la pescuit două duminici la rând.
Fotografiile de-atunci s-au pierdut pe drumuri, ca atâtea altele din orele la care ne scoteam caietele, cărţile, vesela, lenjeriile de cameră, aparatura casnică şi mobila la plimbare. În toate dimineţile el credea în fotografii ca în minuni ale luminii prin care vedem mai mult decât la întâlnirea imediată a privirii cu lucrul văzut.
Iar în dimineaţa aceea de miercuri, cât timp Delia a zăbovit în orăşelul până la care am mers cu ea două mile (deşi nu m-a silit) - vedeam chipuri, chipuri de ape şi chipuri de uscat: era ora la care se prelungeşte micul dejun, era Festivalul Filmului Balcanic. Trecusem de vaporaşul ancorat sub pavilionul Portul Cultural Cetate, de şlepul pe care altădată samsarii încărcau grâne - când am întâlnit-o pe Maia Morgenstern. Am schimbat politicoase cuvinte de salut şi i-am cerut permisiunea de-a o fotografia şi de-a posta fotografia pe blog şi pe facebook. A fost de acord. Mi s-a părut un semn bun. Se-nţelege de ce.
Iar dacă nu se-nţelege, am să mă explic doar un pic: mai mult chiar decât cultul cărţilor, pe noi ne-a unit prima dată cultul actorului. Dar nu al actorului star de cinema sau al vedetei care ţine capul de afiş într-o stagiune, ci al omului capabil să aducă în viaţa ta şi pe altcineva decât pe el însuşi, al celui care dorind să se dăruiască astfel, cu toată fiinţa - ca şi preotul - realizează cu mai mare uşurinţă legătura între pământesc şi ceresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu