duminică, 29 mai 2011

"Ce greu e să cânţi după domnul Zubaşcu..."

Pentru oameni marea problemă e cum să dea înapoi timpul, şi nu neapărat cum să scape din el.
De scăpat, toţi scăpăm mai devreme sau mai târziu, cu sau fără de voie ori proiect.
Dar acum mă gândesc cu oarecare precizie la una dintre ediţiile Cenaclului de la Muzeu, din 2009.
Începând din acel an (cenaclul luase fiinţă încă din 2008, avându-i ca experţi pe Daniel Cristea - Enache şi Tudorel Urian) Ion Zubaşcu a ţinut câteva cronici anonime publicate pe LiterNet şi în Cultura, până în momentul în care i-a transferat această nobilă misiune, cu toată încrederea, Luminiţei Duţu. Dar mai presus de povestea textelor de la muzeu, Ion Zubaşcu vorbea inspirat, antrenându-i pe toţi în discuţiile cărora de cele mai multe ori le dădea tonul. Excelent cunoscător al literaturii şi al mişcărilor de idei, îl încadra pe fiecare scriitor-cititor acolo unde îi era locul. Poate uneori cerea prea mult, dar aceasta din instinctul cavaleresc al dreptăţii ce-i ghida întreaga conduită.
Ţin minte una din lecturile din 2009, după cum spuneam, când unul dintre comentatori, pus în situaţia de-a vorbi, a început printr-o ezitare stilistică: "...E foarte greu să vorbeşti după domnul Zubaşcu..." - "Da' să vedeţi ce greu e să cânţi după domnul Zubaşcu", l-a încurajat Tudorel Urian.
Dacă "nu oricine ştie să cânte" şi "nu oricui îi este dat să cadă la picioare străine" (cum spunea Esenin) - este aproape imposibil să cânţi după un poet. Dar dacă poetul spune uneori despre sine că nu este decât fiinţa care înregistrează şi vocea care duce mai departe colindele şi cântările maramureşene; dacă la sfârşitul recitalului poetul dă tonul pentru toţi, cu generozitate, minunea asta se poate întâmpla. Măcar o dată. Sau de două ori.
Am avut fericirea de-a fi printre cei care, în decembrie 2008 şi în decembrie 2009, la Muzeul Literaturii Române, l-au văzut pe Ion Zubaşcu cântând. Spun bine "l-au văzut", pentru că un corp slăbit, vibrând cu toate trăsăturile sub încordarea vocii care îl atinge şi îl umple, trebuie văzut, nu doar ascultat. După ce domnul Zubaşcu şi-a isprăvit cântarea, am cântat cu toţii  "Trei păstori se întâlniră". Printre aplauze, o prietenă s-a dus şi l-a sărutat. Era cea mai potrivită reacţie, în faţa acestei revărsări sufleteşti.
Şi-mi pare atât de rău că nu am fost capabilă de acelaşi gest pe 7 aprilie anul acesta, la Absinteria Sixtină, când s-a lansat cartea lui Dariusz Sośnicki, Familia P. (coeditată de Editura Tracus Arte şi de Casa de editură Max Blecher). Atunci l-am văzut pentru ultima dată pe Ion Zubaşcu. Spunea că lucrează la o carte.

Ion Zubaşcu poetul până la capăt, după care este atât de greu să cânţi, poate fi regăsit pe http://institutulblecher.blogspot.com/, ediţia XXXIX.

sâmbătă, 28 mai 2011

Actualităţi

Îl iubesc pe George Topîrceanu
pentru că el se repetă la nesfârşit:

BALADA CHIRIAŞULUI GRĂBIT

Trec anii, trec lunile-n goană
Şi-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!
Eu nu ştiu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mişcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.
Dar simt că m-apasă pereţii, -
Eu sunt chiriaş trecător
În scurtul popas al vieţii
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Şi ziua şi noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Când luna-mi venea la fereastră,
Oraşul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...
Mai sus, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moş, un actor şi-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj -
O damă cu vizite multe
Şi-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc şi cu ghete de lac.

De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Şi-abia am ajuns pân-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Ţin minte şi-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var...
În faţă sta coana Irina
Şi-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colţ luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă-naltă
Şi flori zâmbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umplând de miresme cerdacul, -
Şi-avea arhivarul o fată...
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, aşteptând neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Târziu, când se da la o parte
Perdeaua, părea că visez...

Şi iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...

Şi-am stat la un unchi, pe Romană
Ţin minte...dar unde n-am stat?
la domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puţin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poştală);
Pe strada Unirii, la Şbeck;
Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiaşi tainic resort.
C-aşa mi-e viaţa - o goană,
Şi astfel durerile trec...

Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul şi plec!

(Dintr-un volum achiziţionat zilele trecute din BOOKFEST, la un preţ de aşa chilipir, încît, practic, mi-e şi ruşine să-l menţionez).

miercuri, 25 mai 2011

O declinare emotivă

În ultima frază din postarea anterioară - nu "căruia", ci  "pe care". O declinare emoţională a pronumelui relativ, ca toate de pe acest pământ.

Fericirea omului revoltat

Omul care se revoltă împotriva nedreptăţii care i se face celuilalt este diferit de omul-masă ambiţios care nu-şi alege mijloacele de-a ajunge tot mai sus după ce şi-a depăşit nemeritat condiţia de inferioritate.


Pasarea Colibri - Ploaia care va veni
3 min - 15 Iun 2008
Încărcat de NabiSan
youtube.com

Florian Pittis - Ploaia care va veni
3 min - 11 Mar 2008trilulilu.ro

luni, 9 mai 2011

Actualitate

Tot Ileana Mălăncioiu, tot Urcarea Muntelui, tot 1985:

Cîntec de dragoste

A fost o primăvară furtunoasă şi tristă
Erai între aceia care credeam că există
Ştiam că tu însuţi te îndoieşti
Şi venisem să-ţi spun că mai eşti.

Îmi alegeam cuvintele cu greu
Mi se părea că nu le mai spun eu
Că apar singure într-o lumină
În care nu mai trebuiau să vină.

Stăteau ca nişte pietre de moară între noi
Şi nu puteau să tragă de roată înapoi
Doar ochiul meu vedea din nou ce mai era
Acolo unde ele mai însemnau ceva.

Acum eu ştiu că vremea aceea nu mai vine
Şi trag cu greu mormanul de vorbe după mine
Ca pe-o recoltă bună din toamna asta tristă
În care nu mai ştiu ce mai există.

Ordinea lucrurilor

Ordinea lucrurilor în camera mea
În jurul meu, în univers nu se poate
Să-mi fie indiferentă, mi-e frică
Decîte ori găsesc ceva răsturnat
Pe masă sau în locul din care-am plecat.

Cine răstoarnă totul în lipsa noastră
Cine vrea să schimbe ordinea peste noapte
Cine împiedică mersul firesc
Al acestei lumi în care eu însămi
Nu mai ştiu ce gîndesc?

Azi-noapte mi s-a părut că e bine
Că trăiesc încă pe acest pămînt
Azi am aflat de un nou secret
Îndreptat împotriva naturii
Azi am aflat de un nou decret

Azi am aflat de o nouă bombă
Azi am aflat de o nouă cometă
Azi am aflat că totul a dispărut
Dintr-un mare depozit de alimente
Şi dintr-un creier care s-a vîndut.

În memoriam
                  lui Virgil Mazilescu

Plouă, acum Virgil începe săbea apă
Şi face teorii că apa nu e rea
Ştia el foarte bine ce băutură este
Şi cîtă vreme va avea s-o bea.

Şi totuşi se grăbea să-şi ia tainul său
Poate-i era mai sete decît ne este nouă
Poate văzînd cum totul se duce s-a temut
Că va veni o vreme cînd nici n-o să mai plouă.

Poate că-a prins chiarceasul pe care-l aştepta
Poate că în sfîrşit se răcoreşte
Şi urlă tot ce-i trece prin cap, ca la beţie
sau poate tace ca un peşte

Fără a fi silit şi este mîndru
Cum nu a mai fost nimeni niciodată
Că lui numai aşa i s-a turnat pe gît
Apa de ploaie care i-afost dată.

duminică, 8 mai 2011

Poetul sfinţeşte blogul

Astăzi, în Duminica Mironosiţelor, după ora 11, în Sala I.D. Sîrbu a Teatrului Naţional din Craiova - Ileana Mălăncioiu povestind, citindu-şi poemele, ascultându-se recitată de actriţele Nataşa Raab şi Gina Călinoiu, citind din nou, dialogând cu onestitate şi căldură, în cea mai echilibrată tonalitate posibilă a unui spirit justiţiar; întreaga ţinută elegantă şi sobră, începând cu îmbrăcămintea: fustă neagră de stofă cu dunguliţe gri argintiu; bluză de mătase naturală  gri argintiu, cu mânecă lungă, uşor bufantă, cu manşete înalte, închisă pe gât, cu jabo; vestă neagră, pantofi şi ciorapi negri de mătase.
Sunt încă sub impresia întâlnirii. Şi nu-mi voi găsi locul până când nu voi transcrie aici patru poeme din volumul Urcarea Muntelui, Editura Albatros, 1985, prima ediţie retrasă atunci de pe piaţă.
Poeme bune de citit mai ales în Duminica Mironosiţelor.

Ileana Mălăncioiu:

Vis

Întreg oraşul  era plin de morţi
Ieşiseră pe strada principală
Aşa-mbrăcaţi în hainele de gală
Pe care când eşti viu nu prea le porţi.

Treceau râzând şi nu-i puteam opri
Păreau că nu mai înţeleg deloc
Că sînt prea mulţi şi nu mai este loc
Şi pentru cei care mai sîntem vii.

Ne-nfricoşa grozav fantasticul delir
Dar stam şi ne uitam uimiţi ca la paradă
Căci fiecare-aveam pe cineva pe stradă
Şi n-am fi vrut să fie închis în cimitir.

Veţi spune că totul s-a terminat

Veţi spune că totul s-a terminat, foarte bine
Asta înseamnă că poate să-nceapă totul din nou
Dar eu aş vrea să se-ntîmple ceva anume
Bunăoară să iasă un mort din cavou

Cu zîmbetul pe buze să se mai sperie lumea puţin
Şi de un lucru bun în care nu mai credea
Dar cine-ar mai trece vreodată prin cimitire
Dacă un mort oarecare ar învia?

Aşa ne mai putem ascunde măcar acolo
Cîtă vreme ne vom mai putea ascunde
Dar cîţi vom mai avea loc în cimitirele acestui oraş
În care venim de oriunde

Şi n-avem nici măcar un mort al nostru
Care să poată să ne ia
La el cînd totul se va fi sfîrşit?
Iar dacă nimeni nu va învia

Va veni o vreme cînd morţii nu vor mai încăpea
În perimetrul strîmt al lor şi vor ieşi
Şi vor trece pe stradă în mare viteză
Apăraţi de cordoanele celor vii.

Nu pot să mă plîng

Nu pot să mă plîng de foame
Hrana mea din ceruri vine
Dar mi-e teamă pentru zeul
Ce se va hrăni cumine.

Sînt prea neagră, sînt prea tristă
Jertfa mea poate să-i pară
Şi mai slabă decît este
Şi mai rea şi mai amară.

Sîngele-ar putea să-l verse
Într-un cîmp frumos de maci
Carnea ar putea rămîne
Să se-mpartă la săraci.

Rugă

Lăsaţi cuvintele să plece de la mine
Ele nu fac nici un rău nimănui
Şi totuşi îmi sunt oprite cu spaimă
Ca şi cum fiecare ar fi un cui

Adînc înfipt în mîinile sale
Adînc înfipt în fluierul piciorului său
Adînc înfipt în capul care le-ascultă
Cu frică şi cu părere de rău

Că s-a trezit mai tîrziu decît trebuia
Cînd ele erau calde, abia scăpate
În golul care se cască-ntre noi
Şi făcuserăm drumul pejumătate

Încît nimeni nu mai putea nicicum să-nţeleagă
Dacă vin de la mine sau de la Zeu
Încît mie însămi mi-era frică de ele
de parcă nu le spusesem chiar eu.