luni, 13 noiembrie 2017

Mai ajung cuvintele acestea la inima omului postsecular?

„Aţi aflat ieri, iubiţilor, de smerenia cea mare a patriarhului, aţi văzut covârşitoarea lui bunătate. N-a fost puţin lucru ca bătrânul Avram, omul care făcuse atâta bine, care se bucurase de atât de mare preţuire din partea Stăpânului universului, să dea atâta cinstire unui tânăr, nepotul său, încât să-i cedeze pământul cel mai bun , iar el să aleagă pe cel mai prost. N-a fost puţin lucru să accepte orice, numai şi numai ca să stingă războiul şi să îndepărteze orice pricină de ceartă.
Să ne străduim cu toţii să să facem la fel ca Avram; să nu căutăm să ne înălţăm în paguba semenilor noştri şi nici să ne lăudăm; dimpotrivă, cu multă smerenie, să cedăm în faţa celorlalţi şi să căutăm mai mult să ne micşorăm, şi cu fapta şi cu vorba; să nu ne supărăm pe cei care ne fac rău, chiar dacă aceştia sunt din cei cărora le-am făcut bine – aceasta este cea mai înaltă filozofie – nici să ne înfuriem pe cei care ne ocărăsc, chiar dacă sunt mai prejos de noi cei care ne insultă, ci, cu bunătate şi blândeţe, să potolim mânia lor. Că nu este purtare mai frumoasă şi cu rezultate mai bune ca aceasta! O astfel de purtare aduce pace statornică în sufletul nostru, ne face să stăm ca într-un port, este temeiul liniştii noastre. De aceea şi Hristos, dându-ne acea dumnezeiască învăţătură, ne spune: ’
Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre’”.

Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilia XXXIV”, în Omilii la Facere 2, Traducere din limba greacă veche de Preotul profesor Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de misiune ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p. 3

joi, 9 noiembrie 2017

Pentru că nimeni nu-i atât de obosit ca mine

din camerele-alăturate se-aud râsete
şi glasuri fredonând frânturi de cântec
cei veniţi de la plajă îşi pun la uscat
prosoapele şi costumele de baie
unii îşi fac ordine prin frigidere
se-ntreabă ce trebuie mâncat mai întâi
în ordinea expirării întotdeauna descrescătoare
eu nu vreau să aud toate astea
dar pereţii de-aici îmi implantează
perechi noi de urechi
şi mi se-agaţă sufletul de draperia
cu stânjenei atât de delicaţi
încât nu-i pot comenta fără să simt
cum se-amestecă gustul lacrimilor
cu balconul cu vedere la mare şi brazi
cu măsuţă şi scrumieră
eu stau în pat cu ochii plimbându-se
de la dulap la televizorul închis
Alo! Da, te iubesc!
şi cred că meriţi o cameră normală
cu scaune şi noptiere normale
şi mi se face frică
despre una, despre alta